Iștvan Ștefania , Timișoara

One word, a world you’ve never seen before, a life you weren’t expecting to live: coronavirus. If we were to think about the disaster that has befallen our world (although we’ve all done it already during these months, for sure) we would say that only in movies could such a thing really happen. ”What if apocalyptic movies came true?” is a question that has been preoccupying many people for the past years. Probably, most people were expecting zombies or a comet to hit our planet, but, disappointingly, we’ve ended up with a few months of restrictions, too much hanging around the house, unrest and fear when it comes to health and the current situation. Maybe for some people the ‘’stay safe’’ idea is not something very convenient given the habit of going out often with their friends and the one of being free, but, for others, it was just some time for meditation, relaxation, for getting out of the usual daily routine.

  When it comes to my personal experience…things are up for discussion. To be honest, before the state of emergency and the closure of public places were announced, I could hardly wait to take a short break from school, just like any other normal student nowadays. I was planning on taking out the list of TV series that I wanted to watch, on playing computer games and on reading books, things I didn’t usually have time for. However, about one month had passed and I was getting bored of my plans and this steadfastness. I wanted to go outside, I wanted to socialize. We all said that we would want a nine-months break and only three months of school, but honestly, this is not what we were talking about. It was hard for our parents and grandparents too. Time was barely passing, the news were alarming me and they were making me sad, but still, there were some things out there to alleviate my pain, the feeling of loneliness and the longing for people: social media and multiplayer games. The fact that we are in 2020 and the internet became something that could break some of the distance put between us is a method of escaping from the claws of the loneliness created by the coronavirus pandemic. On the internet you can find all kind of information, from ways to get rid of boredom to life tips and suggestions, to free educational programs and free fitness ones.

  Thinking about a big part of my life (I’m only seventeen, don’t get me wrong), I realize that I spent half of it sitting in front of a computer. I’ve always been a more withdrawn person. The truth is that I was born in a small village, where there were not many kids. We used to play outside when we were little, but as time was passing we were even less children outside and we didn’t really have too many things in common, given the age difference between us, that changes things a little bit. There came a time when we started to just stay in the house, one by one, instead of hanging out, and the gang broke up. In the second grade I started to spend more time on my computer after finding some multiplayer games. There, on those games, I met people with whom I used to compete, but with whom I also exchanged opinions and suggestions and as a result I became friends with them. The fact that they were from a virtual reality and they were living in other parts of the country was something that made me fascinated by their experiences, new to me. In the fourth grade, I started playing this mice game that was popular for its chat through which players could communicate very easily. There, on that game, I made a group of friends, there were about 10 people (more or less) with whom I started to share a lot of things. We shared out phone numbers, our social media accounts (yes, I am aware of the fact that a fourth-grader shouldn’t have access to such kind of online platforms but every single child did it at some point, without anyone knowing about it). Some children behaved horribly on the internet, their attitude was terrible, but I think that looking at them and seeing what their minds can think about at such a young age helped me to wake up, to see certain aspects of the world. In my opinion, the way you write (grammatically correct or incorrect), the language you use and the way you do it (appropriate or inappropriate) can say many things about you. My group was made up of people of different ages, people who were perhaps in the same situation as me, people who were

telling me different stories. In real life, it would have been very hard for me to maintain a conversation with someone that is four years older than me, but the truth is that on the internet you don’t think about the age of a stranger you talk to, especially when you see that you are discussing about common topics or just interesting ones. I think that If I had listened to some children, if I had tried to spend more time with those who did bad things, who were

disinterested in the results of their deeds, just like their parents were, I wouldn’t be standing in the same position as I am today. I’m not suggesting that everyone is that like in the countryside, there are also extraordinary people, I had some very good friends and I still have them, with whom I used to hang out and I still do in the present. I’m currently studying at a top high school in the city, I study well, I got a logical way of thinking (or so do I believe), I managed to escape from that small place (my home village) by my own spontaneous decision, not so many people do that. And I think I owe some of my successes to those people that I met on the internet, to whom I managed to confess in moments of anxiety, those who told me about their experiences and as some very smart people they guided and helped me, not only me, but the scared child that I used to be.

  Starting my first year of high school, coming to the city, I came across several people. I got to have be in a class of 30 people that I honestly appreciate, out of my big heart. Some people managed to replace the ones on the internet almost completely. I kind of stopped talking to my “virtual” friends because I finally had, here, in flesh and bone, another world which I had only been dreaming of until then. But my friends did the same as time passed, because most of them were older than me and they were in the same situation I just got to be in, we spoke little to each other. All the best and I became attached to the people in my school, the people in the city, it’s been three years and I managed to hang out with so many people and to make so many unforgettable bonds of friendship. That was until the pandemic hit. I had to go back home to the country where my friends weren’t. Restrictions were imposed, I couldn’t even go outside anymore. Because I don’t have a gaming computer and I couldn’t play all those interesting games my friends always play because my laptop can’t take it, I started to put a little distance between me and them. I started playing different things and I got back to my old virtual friends, that were again, in the same situation as me. Even though it’s been almost three years since our bond broke (we’ve still talked in the meantime but it was just a little), the fact that we spent so much time “together” back in the days made us be quite open (also, it’s the internet we’re talking about). We started to tell each other about our lives, our experiences, to share things and spend time together again. There were many times in the past when we wondered if we would still keep in touch or even meet each other in the real life when we will be older. And honestly, even though we took a break from this virtual reality we got to talk again, to realize how much we grew up and to think about the fact that we can meet and get to know each other in the real life. It’s amazing that we somehow kept in touch for seven years, with small obstacles along the way. Some of them are undergraduates, they are at the age where they can just jump in the car and go wherever they want. We even agreed to meet when the quarantine is over, this used to be our dream a few years ago.

  As I said, the internet is a wonder when it comes down to the pandemic. I’m not saying I’ve been communicating only with the people from that old game I started playing when I was nine. Of course I kept in touch with my real life friends, it would be impossible for me not to do that. I even tried new platforms and I started talking to people from all over the world. Speaking once in a while with people from other countries I managed to learn a lot of new things and improve my knowledge when it comes down to English. I succeeded in a great deal to defeat my fear of talking in English, fear that a lot of people have, when inside your head everything sounds fine but then something else comes out of your mouth, something that sounds like a completely other language. I found out many details about how other countries work, about their systems, about how our country is seen by other nations. Some things I’ve heard even shocked me, but it was good hearing them. Somehow, I feel I’ve started having more confidence.

  Communicating with all these people during the quarantine, changing groups all day and not having time to feel alone because there was always someone there to talk to me made this whole state of loneliness disappear. Indeed, I was lacking human contact and face-to-face talking, but I decided that I am strong enough to resist it, just like everyone else. I started removing all the negativity that was around me, to ignore the panic created by the news and by the circumstances this world was in. Every time I went outside I respected the rules (I wrote a statement even when I had to go to the corner store), I tried thinking about everything in a positive way. The truth is that the moment you feel the positivity and you really believe in it, you can do anything you want. Good thought are motivation and energy.

  Besides all that, I decided that this quarantine period is something I should take advantage of and try new things. Feeling good and having enough motivation to do it, I started working out and I started following this free workout program. I started running while listening to music and I did all kinds of physical exercises and things really went well. I didn’t give up on the unhealthy food I used to eat and I didn’t refrain myself from anything at all, and that was just to see how well that workout program works and, in the end, I managed to lose 5 kilograms. It seemed like a pretty big deal to me and I started believing in the power of those ads that recommend at least 30 minutes of exercise a day for a healthy life. I’ve been sticking up to this program for the past three months and I feel great. There are days when I also eat healthy and that makes me feel like a superhero .And in the end… if the body is healthy, the mind is healthy. I would really like to get to the point where I can say that with all the confidence I got but I honestly like food too much for now.

  I’ve also tried new other things like editing photos, I even thought about saving money to buy a camera because I feel very satisfied when I see a beautiful photo. I’ve practiced my techniques when it comes to makeup, because I sort of am the age where I should be interested about this kind of things, as up until now I somehow had nothing to do with it. I’ve tried to escape my box and I paid attention to things other people around me like (books, movies, music). I’ve come to know more things about those communities of people that were formed recently, in the last few years, often criticized. I’ve studied their strengths and I tried to understand more about them, to appreciate and respect them. I took time to think about myself, my true self, while staring blankly at the wall. At one point I even wrote down a list of things I notice about myself, things that others notice about me and I tried to discover myself much better. I was always an introverted person and I didn’t necessarily want to prove anything related to some opinion of mine, but I’ve decided to tear down this wall. In all this time I’ve had I tried to improve my self-confidence, to lower down the anxiety level, to become careless when it comes to things that want to bring me down. I’ve also realized that I like school, I now regret all those moments I said I hate it. Attending online school I’ve come to realize how dull the atmosphere can be for a home-schooled child; I realized the fact that those kids need a gate to the outer world. I didn’t really managed to feel blown away by these online classes, as it is not the same feeling as when you are physically there, in your desk, but I tried to pay attention to them.

  In the end, everything I had to say does not represent something special or out of the ordinary, because there really aren’t many things you could done during during this quarantine period. My family had no cases of coronavirus, we all respected the rules and the worst part is over now, and I survived. When it comes to life, the idea is that all kinds of things can happen, even worse than this one, and in order to get over them you got to think positive and listen to what you are told. These three months could be seen as a nightmare, but also as a break for relaxation, it depends on the situation and on the perspective of every individual. Being a teenager and not having to worry about stuff related to work, I consider that all I had to do was to behave, to not panic, to listen to what my parents had to say and find myself something to do, a hobby. I’m really happy for the way I spent the last 3 months, I believe I managed to change something about myself, to give myself some time to think about the past and to realize other things, looking at the world from the shadows. I hope that for the safety of everyone, people will continue to respect the laws and the restrictions, because only together (separated only by the social distance) can we overcome this. By the way, dear people, be grateful to technology and to those who are creating and maintaining it, because with its disadvantages and its advantages, it was very useful during this period of time.

Iștvan Ștefania , Timișoara

  Un singur cuvânt, o lume cum nu ai mai văzut până acum, o viață pe care nu te așteptai să o trăiești: coronavirus. Dacă ar fi să ne gândim la dezastrul care s-a lăsat peste lumea noastră (deși cu sigurantă am facut-o deja în aceste luni), am spune că doar în filme se putea întâmpla așa ceva. „Cum ar fi dacă filmele apocaliptice ar deveni realitate?” e o întrebare care a preocupat o mare parte din oameni în ultimii ani. Probabil că majoritatea lor se așteptau la zombie sau la o cometă care să lovească planeta, dar, în mod dezamăgitor, ne-am ales cu câteva luni de restricții, stat în casă, frământări și frică când vine vorba de sănătate și de situația curentă. Poate pentru unii ideea de „stat în siguranță” nu e tocmai prea convenabilă dat fiind obiceiul de a ieși cu prietenii și a fi liber, dar pentru alții a fost o perioadă de meditație, de relaxare, de ieșit din rutina zilnică obișnuită.

Când vine vorba de experiența mea personală…lucrurile sunt discutabile. Sinceră sa fiu, înainte să fie anunțată starea de urgență și închiderea locurilor publice abia așteptam să fac o mică pauză de la școală, la fel ca orice elev normal din zilele noastre. Aveam de gând să-mi scot lista de seriale pe care voiam să le văd, să mă joc pe calculator, să citesc cărți, lucruri de care nu aveam timp în mod normal. Cu toate acestea, trecuseră în jur de o lună și deja mă plictiseam de planurile mele și de statornicia asta. Voiam să ies afară, voiam să socializez. Cu toții am spus că am vrea o vacanță de nouă luni și doar trei luni de școală, dar sincer, nu la asta ne refeream. Și pentru părinți și bunici a fost foarte greu. Timpul abia trecea, știrile mă alarmau și mă făceau să mă simt tristă, dar cu toate astea, au existat niște lucruri acolo care să-mi aline durerea, sentimentul de singurătate și dorul de oameni: rețelele de socializare și jocurile multiplayer. Faptul că suntem în 2020 și internetul e un lucru care poate să rupă o parte din distanța aflată între noi reprezintă o cale de scăpare din ghearele pustietății create de pandemia de coronavirus. Pe internet găsești tot felul de informații, de la moduri de a distruge plictiseala la sfaturi și sugestii legate de viață, programe educaționale și programe de fitness gratuite.

Gândindu-mă la o mare parte din viața mea (am doar 17 ani, nu înțelegeți greșit), realizez că jumătate din ea am petrecut-o stând în fața calculatorului. Mereu am fost o persoană mai retrasă. Adevărul este că m-am născut într-un sat mic, unde sunt foarte puțini copii.Obișnuiam să ne jucăm pe afară când eram mici dar cu timpul am început sa fim tot mai puțini și nu aveam neapărat prea multe lucruri în comun, fiind și diferența de vârstă, care schimbă puțin lucrurile. A venit o perioadă când am început să stăm unul câte unul în casă și să nu mai ieșim pe afară, gașca s-a spart. În clasa a doua am început să stau pe calculator mai des, după ce am găsit mai multe jocuri multiplayer. Acolo am dat de persoane cu care concuram, dar cu care totodată schimbam opinii și sugestii, astfel ajungând să mă împrietenesc cu ele. Faptul că erau din mediul virtual și din alte părți ale țării mă făcea să fiu fascinată de experiențele lor, noi pentru mine. În clasa a patra, am început să mă joc un joc cu șoareci care era râvnit pentru chat-ul prin care jucătorii comunicau foarte ușor. Acolo mi-am făcut un grup de prieteni, erau în jur de 10 (mai mult sau mai puțin), cu care am început să împărtășesc foarte multe chestii. Ne aveam numerele de telefon, conturile de pe rețelele de socializare (da, sunt conștientă că în clasa a patra nu aveam ce căuta pe astfel de site-uri, dar fiecare copil o făcea la un moment dat, fără să știe cineva). Unii copiii se purtau oribil pe internet, atitudinea lor era una groaznică, dar consider că uitându-mă la ei și văzând ce-i poate duce mintea la o vârstă atât de fragedă m-a ajutat să mă deștept, să văd anumite aspecte legate de lume. În opinia mea, felul în care scrii (corect sau incorect gramatical), limbajul pe care-l folosești și felul în care o faci (adecvat sau neadecvat) poate spune multe despre tine. Grupul meu era compus din persoane de diferite vârste, persoane care erau poate în aceeași situație ca mine, care îmi povesteau diferite chestii. În viața reală mi-ar fi fost greu să port o discuție cu cineva mai mare cu patru ani decât mine, dar adevărul e că pe internet nu te gândești la vârsta unui străin cu care vorbești când vezi că vorbiți despre subiecte comune sau pur și simplu interesante. Consider că dacă m-aș fi luat după unii copii, dacă aș fi încercat să petrec mai mult timp cu cei care făceau lucruri rele și erau dezinteresați de rezultatele faptelor lor, asemenea părinților lor, n-aș fi fost unde mă aflu azi. Nu sugerez că toată lumea e așa la țară, sunt și oameni extraordinari, am avut prieteni foarte buni și încă mai am, cu care ieșeam pe afară și încă o fac și în prezent. Sunt la un liceu de elită din oraș, învăț bine, gândesc logic (sau așa cred), am reușit să evadez din acel loc micuț (satul meu natal) prin propria decizie spontană, nu mulți fac asta. Și cred că datorez o parte din acest lucru și celor de pe internet, cărora am reușit să mă confesez în momente de anxietate, care mi-au povestit despre experiențele lor, care fiind copii deștepți m-au îndrumat și m-au ajutat, pe mine, pe copilul fricos care eram.

Ajungând la liceu, în oraș, am dat de mai multe persoane. Am dat de o clasă compusă din 30 de persoane pe care sincer, le apreciez din tot sufletul.Unele persoane au reușit să le înlocuiască pe cele de pe internet aproape în totalitate.M-am cam oprit din a mai vorbi cu prietenii mei „virtuali”, fiindcă în sfârșit aveam, aici, în carne și oase, o altă lume, pe care o visasem până atunci.Dar la fel o făcuseră și ei cu timpul, deoarece majoritatea erau mai mari și se aflau în aceeași situație ca mine, vorbeam foarte puțin. Toate cele bune, m-am atașat de cei din școală, din oraș, au trecut trei ani în care ieșeam pe afară, în care am legat prietenii de neuitat. Asta până când a lovit pandemia. A trebuit să mă întorc acasă, la țară, unde ei nu erau. S-au pus restricții, nu puteam să ies afară. Fiindcă nu am un calculator pentru jocuri de pe care să mă joc toate chestiile interesante pe care le joacă prietenii mei și laptopul meu nu e bun pentru asta, am început să mă distanțez puțin de ei. Am început să mă joc chestii diferite față de ei și să mă întorc, pentru ceva timp, la vechii mei prieteni virtuali care erau în aceeași situație ca mine. Cu toate că trecuseră trei ani de când legătura noastră s-a rupt (am mai vorbit între timp, dar puțin), faptul că de mici am stat „împreună” ne-a făcut să fim destul de deschiși unii cu alții (plus că eram pe internet). Am început să ne povestim viețile, experiențele, să stăm iar împreună. De multe ori în trecut ne-am întrebat dacă o să mai vorbim când o să fim mari, dacă o să ne întâlnim și toate cele. Și sincer, chiar dacă am luat toți o pauză de la acest mediu virtual, am ajuns să vorbim din nou, să realizăm cât am crescut,să ne gândim putem cunoaște și întâlni în viața reală. E uimitor faptul că am păstrat cumva legătura timp de șapte ani, cu mici obstacole. O parte din ei au ajuns chiar și la facultate, sunt la vârsta la care se pot urca în mașină și pot merge unde vor. Chiar ne-am înțeles să ne întâlnim după carantină, visul nostru de acum câțiva ani.

După cum ziceam, internetul e o minune când vine vorba de pandemie.Nu zic că am comunicat doar cu acele persoane de pe vechiul joc pe care îl jucam. Normal că am păstrat legătura cu prietenii mei din viața reală, ar fi fost imposibil să n-o fac. Ba chiar am intrat și pe alte chestii și am început să vorbesc cu oameni din toate părțile lumii. Vorbind din când în când cu persoane din alte țări am reușit să învăț foarte multe lucruri noi și să îmi îmbunătățesc cunoștințele când vine vorba de limba engleză. Am reușit în mare parte să-mi înving frica de a vorbi în engleză, frica aceea pe care multă lume o are, când în capul tău totul sună bine dar apoi din gură începi să scoți altceva, ceva ce sună ca o altă limbă. Am aflat foarte multe detalii despre cum funcționează alte țări, despre sistemul lor, despre cum este văzută țara noastră de către alte națiuni. Unele lucruri auzite chiar m-au șocat, dar mi-a părut bine să le aud. Cumva simt că am început să prind mai multă încredere.

Comunicând cu aceste persoane în carantină, schimbând toată ziua grupurile și neavând timp să fiu singură deoarece mereu era cineva acolo care să-mi spună ceva, starea de singurătate a dispărut complet. Într-adevăr, îmi lipsea contactul uman și vorbitul față în față dar am decis că sunt puternică și trebuie să rezist la fel cum o face toată lumea. Am început să înlătur toată negativitatea din jurul meu, să ignor panica creată de știri și de împrejurări. De fiecare dată când am ieșit afară am respectat restricțiile (mi-am scris declarație chiar și când trebuia să până la magazinul de la colț), am încercat să gândesc totul pozitiv. Adevărul e că în momentul în care simți pozitivitatea și crezi cu adevărat în ea, poți să faci orice. Gândurile bune reprezintă motivație și energie.

Pe lângă toate acestea, am decis că perioada aceasta de carantină ar trebui să fie o perioadă de care să profit, să încerc lucruri noi. Simțindu-mă bine și având motivația necesară, m-am apucat de un program de sport. Am alergat ascultând muzică, am făcut tot felul de exerciții și lucrurile chiar au mers bine. Nu m-am lăsat de mâncarea nesănătoasă pe care o mâncam și nu m-am abținut de la absolut nimic ca să văd cât de bine funcționează acel program și într-adevăr, am reușit să slăbesc 5 kilograme. Mie mi s-a părut destul de mult și am început să cred în anunțurile acelea care îți recomandă cel puțin 30 de minute de mișcare pe zi. M-am ținut de acest program în toate aceste trei luni și mă simt minunat. În zilele în care mai și mănânc sănătos mă simt ca un supererou. Și până la urmă…dacă corpul e sănătos, mintea e sănătoasă. Chiar aș vrea să ajung în viitor în punctul în care să pot spune asta cu toată încrederea, dar îmi place prea mult mâncarea momentan.

Am mai încercat și alte lucruri noi ca editatul pozelor, chiar m-am gândit să-mi strâng bani pentru o cameră foto fiindcă mă simt foarte satisfăcută în momentul în care văd o poză frumoasă. Mi-am exersat tehnicile când vine vorba de machiaj, fiindcă am cam ajuns la vârsta la care ar trebui și eu să mă interesez de astfel de lucruri, până acum eram paralelă.  Am încercat să mai ies din tiparul meu și să dau atenție lucrurilor pe care le apreciază celelalte persoane din jurul meu (cărți, filme, muzică).Am ajuns să cunosc mai multe lucruri despre acele comunități de persoane formate recent,în ultimii ani, adesea criticate. Le-am studiat punctele forte și am încercat să înțeleg mai multe despre ele, să le apreciez și să le respect. Mi-am dat timp să mă gândesc la mine, la adevărata mea persoană, stând și uitându-mă în gol. La un moment dat chiar mi-am făcut o liste cu lucruri pe care le observ eu despre mine, pe care le observă alții, am încercat să mă descopăr mult mai bine. Întotdeauna am fost o persoană închisă și nu am ținut foarte mult să demonstrez ceva în legătură cu vreo opinie de-a mea, dar am decis să încerc să dobor acest zid. În tot acest timp pe care l-am avut am încercat să-mi cresc încrederea de sine, să scad din nivelul de anxietate, să devin mai nepăsătoare când vine vorba de lucrurile care încearcă să mă doboare. Am mai realizat și că îmi place școala, regret toate acele momente în care am zis că o urăsc. Făcând școală în mediul online am realizat cât de monotonă poate fi atmosfera pentru un copil care este educat acasă; am realizat faptul că acei copii au nevoie de o poartă spre lumea exterioară. Nu am prea reușit să simt vreun farmec când venea vorba de orele online, nu este la fel ca sentimentul pe care îl ai când ești prezent acolo, în banca ta, dar am încercat să le dau atenție.

În final, ceea ce am avut de spus nu reprezintă ceva special sau ieșit din comun, deoarece chiar nu sunt multe lucruri pe care le puteai face în timpul carantinei. Nu am avut cazuri de coronavirus în familie, toată lumea a respectat restricțiile, partea grea a trecut, iar eu am supraviețuit. Ideea e că în viață se pot întâmpla de toate, chiar se putea și mai rău, și ca să poți trece peste acel lucru trebuie să fii pozitiv și să asculți ce ți se spune. Aceste 3 luni puteau fi privite ca și un coșmar, dar și ca o perioadă de relaxare, depinde de situație și depinde de perspectiva fiecăruia. Fiind un adolescent și neavând griji legate de muncă, consider că tot ce a trebuit să fac a fost să stau la locul meu, să nu mă agit, să ascult de părinți și să-mi găsesc o ocupație. Chiar sunt fericită pentru felul în care mi-am petrecut cele 3 luni, consider că am reușit să schimb ceva la mine, să mă gândesc la trecut, să realizez chestii, privind lumea de afară din umbre. Sper ca pentru siguranța tuturor, oamenii să respecte în continuare legile și restricțiile, fiindcă doar împreună (despărțiți doar de distanța socială) putem trece peste asta. Apropo, dragi oameni, fiți recunoscători tehnologiei și celor care o crează și întrețin, cu dezavantajele și avantajele ei, a reprezentat un lucru foarte folositor în această perioadă.


This project has received funding from the Staatsministerium Baden-Württemberg and the City of Ulm. This website was funded by BMFSJ.

Design and implementation by Arivum. All rights reserved

Skip to toolbar