Iosif Kovacs, Timisoara
The (un)state of being
I’ve come to fix the moment, me, the one who didn’t care until days ago! .. How could I start your story when you lie in bed, looking at the ceiling in the depths of a state that has reached the threshold of the vegetable kingdom? Of course, it’s for my own good and that of the world … A slogan said with so much pathos by all media channels. I have to admit, at first I received the news with joy. The joy of a pile of bones longing for a drop of rest in the midst of a slew of social and professional servitudes. A welcomed little vacation. But why does it seem like things are starting to fall apart? Something is wrong … Among the hours lost in ignorance watching and listening on the news (breaking news, how else?) A century that seems to be increasingly foreign to everything I knew, I became a contemplator to nothing, a tributary lost for a few stubborn seconds to freeze its movement in the midst of the convolutions of its own brain.
Puah, present of two bucks! Suddenly, I remember and amused myself terribly by a little joke posted on social networks: after 30 days of isolation, it’s okay if you start talking to objects in the house. The problem is if they answer you! What is this? I wake up laughing to myself. Suddenly, I jumped like a man just released from chains or better, like a shipwrecked man clinging to his oxygen-saving mouth. Stop! Listen! Listen carefully: does any object speak? What happens? And what about this inexplicable headache? I turn on the TV, I, one who does not hide his contempt for this unit, but who now has nowhere to go and must accept it. Say something! Come on, you bastard, say what I want to hear! Tell me that everything was just an imagination and that everything that happened so far was just a prank or a social experiment. I would not mind. But say it once! .. The answer: ,, 2 more people were found with “… Oops, when did this thread of mold appear on the right wall? I haven’t seen you yet. How interesting! With how gracefully you meander from the corner, losing yourself from somewhere on the plaster as immobile as the present.
… Again, nicotine invades my lungs on a balcony as old as this neighbourhood. The universe collapses into an apocalyptic state! “Breaking news: a new outbreak of infection has been discovered … It’s as if things are starting to calm down, little by little. But no, it’s just an illusion … The taken calming pill has just starting to take effect, and that’s good. I crush the cigarette with the hatred of the convict’s condition for a heart breaking wilderness eternity. Back to the great nothingness (as if it were something else so far!). . Lying on the predestined place of (un)state of being, I think about what it’s like not to think about anything. But not even this metacognition holds. Proof that the muzzle of obedience hung by an elastic from the hanger hangs, as if grinning at me. Damn life! .. And it seems that everything would pass easier, if the rot did not leak from the screen and through the speakers, like a bargain offered at the promotion. Enough! That’s enough! I grab the remote control with the speed of a man thirsty for peace. I’m terribly tempted to punch the screen but I refrain, knowing that stupidity costs. Lots of money in this case.
Before the drowsiness announced by a sudden and inexplicable torpor, I can once again look at the newly discovered presence: the thread of mold reigning on the white of the plaster. I know that it will wait for me there, until I wake up, to continue the same filthy (un)state of being together, in a world that has become white and motionless, silent and totally foreign to any law of existential nature.
… What a century!
Iosif Kovacs, Timisoara
Nestarea ființei
Am ajuns să fixez clipa, eu, cel căruia nu-i păsa până acum nici de zile!.. Cu ce aș putea să-ți începi povestea atunci când stai întins în pat, privind tavanul din adâncul unei stări ajunse în pragul regnului vegetal? Desigur, e pentru binele meu și al lumii… Lozincă spusă cu atâta patos de toate canalele media. Trebuie să recunosc, la început am primit știrea cu bucurie. Bucuria unei grămezi de oase tânjind după un strop de odihnă în mijlocul unui noian de servituți sociale și profesionale. Un mic concediu binevenit. Dar de ce parcă lucrurile încep să nu se mai lege? Ceva nu e în ordine… Printre orele pierdute în neștire privind și ascultând pe calea știrilor (breaking news, cum altfel?) un secol ce pare a fi din ce în ce mai străin de tot ceea ce știam, am ajuns un contemplator al nimicului, tributar pierdut unor secunde încăpățânate să-și înghețe mișcarea în mijlocul circumvoluțiunilor propriului creier.
Puah, prezent de doi bani! Brusc, îmi aduc aminte și mă amuz teribil în sinea mea de o mică glumă postată pe rețelele de socializare : după 30 de zile de izolare e în regulă dacă începi să vorbești cu obiectele din casă. Problema este dacă ele îţi răspund! Ce e asta? Mă trezesc râzând de unul singur. Brusc, zvacnesc asemeni unui om abia eliberat din lanțuri sau mai bine, asemeni unui naufragiat care se agață de gura salvatoare de oxigen. Stop! Ascultă! Ascultă cu atenție : vorbește vreun obiect? Ce se întâmplă? Și ce este cu această durere inexplicabilă de cap? Pornesc televizorul, eu, unul ce nu își ascunde disprețul față de acest agregat, dar care acum nu are încotro și trebuie să îl accepte cu sila unei condiții prostituante. Spune ceva! Hai, nenorocitule, spune ce-mi doresc să aud! Spune-mi că totul nu a fost decât o închipuire și că tot ceea ce s-a întâmplat până acum a fost doar o farsă sau un experiment social. Nu m-ar deranja. Dar spune-o o dată!.. Răspuns :,, încă 2 persoane au fost depistate cu”… Hopa, când a apărut firul ăsta de mucegai pe peretele din dreapta? Nu te-am văzut până acum. Ce interesant! Cu câtă grație șerpuiești din colț pierzându-de undeva pe întinsul tencuielii la fel de imobile ca prezentul.
… Din nou, nicotina îmi invadează plămânii pe un balcon la fel de bătrân ca și acest cartier. Universul se prăbușește într-o apocaliptică nestare! ,, Știri de ultimă oră: un nou focar de infecție a fost descoperit… Parcă lucrurile încep a se linişti, încetul cu încetul. Dar nu, e doar o iluzie… Calmantul abia luat, începe să își facă efectul, iar asta e bine. Strivesc mucul de țigară cu ura stării condamnatului la o sfâșietoare eternitate de pustiu. Înapoi la măreața nimicnicie (de parcă ar fi fost altceva până acum!). Tolănit pe locul predestinat nestării, mă gândesc la cum este să nu mă mai gândesc la nimic. Dar nici măcar acestă metacogniție nu mai ține. Dovadă că botnița obedienței atârnată de un elastic de agățătoarea cuierului, parcă-parcă îmi rânjește în bătaie de joc. Viață nenorocită!.. Și parcă toate ar trece mai ușor, dacă putregaiul nu s-ar scurge din ecran și prin difuzoare, asemeni unei ieftinături oferite la promoție. Destul! Ajunge! Apuc telecomanda cu iuțeala omului însetat de liniște. Sunt teribil de tentat să lovesc cu pumnul în ecran dar mă abțin, știind că prostia costă. Mulți bani în cazul acesta.
Înaintea ațipelii anunțate de o bruscă și inexplicabilă toropeală, mai apuc să privesc încă o dată proaspăta prezență descoperită: firul de mucegai tronând pe albul tencuielii. Știu că mă va aștepta acolo, până la deșteptare, să ne continuăm aceeași nemernică nestare împreună, într-o lume devenită albă și imobilă, tăcută și total străină de orice lege a firescului existențial.
… Ce secol!
