Adrian Crânganu, Reșița
The newspaper healed of COVID-19
At first I was amazed at the diligence with which the people around me began to empty the shops. Friends, colleagues, neighbors and relatives made everything look after them as if it was after the war, and I think that, after all, that was it – our war with fear. It happened around mid-March, it seems. It was the moment when time began to crawl, and the hour no longer had 60 minutes, but much many and harder to count.
To avoid the gossips, I also did shopping for the apocalypse that the neighbors heard knocking on the door of the block, so I bought six cans of meat, two kilograms of rice, three kilograms of apples, four packets of biscuits, two bottles of mineral water, two bags of coffee, two loaves of bread, a jar of pickles and five rolls of toilet paper. And, to be honest, a pack of cigarettes. And immediately I was looked at with different eyes in the block. I was like them.
After that, I started doing my calculations for the newspaper which I was running. It was terrible. The companies I worked with and paid me for advertising, were closed one after the other, like windows before the storm. I needed their money to pay the printing press and reporters ‘salaries, but the administrators’ refusals did not upset me, especially since they were dressed in the promise that, once we won, we would go on exactly as before.
And the money wasn’t the only problem. The city froze, absolutely nothing happened, and I had nothing to fill 12 pages of newspaper every week. Then, I gathered the people from my editorial office, wrote a kind of goodbye article and hope to meet them as soon as possible, as each of us went to our homes.
In the solitude of the room, I would have liked to write at least one chapter on the book I’m working on, until all the madness is over, but it wasn’t to be. A colleague I worked with at the first newspaper, 30 years ago, asked me to help him with the online publication, because an editor left. That’s how my internet journalism adventure began. I worked from home, I made phone calls, I received press releases, it was easy. One day, out of boredom, I remember putting my mask on my eyes, instead of covering my mouth and nose with it, I took a selfie and posted the photo on Facebook, but I received only 15 appreciations. It was a time when people had forgotten to smile.
I admit, I agreed to work on my colleague’s online publication with the idea that if things did not return to normal and my newspaper would not appear, I would still have a job. It was my safety net.
After about two months, the phones started: when do I take out the newspaper? There were more and more of them, day by day. I started doing my calculations again and it was ok.
On Wednesday, June 17, the edition 571 of the newspaper went to the printing house, and on Thursday morning I smelled fresh ink in my nostrils. Now, the newspaper is feeling well and I think that the phones from the readers were the vaccine that healed it of COVID-19. And healed me also.
Adrian Crânganu, Reșița
Ziarul vindecat de COVID-19
La început m-a uimit hărnicia cu care oamenii din jurul meu s-au apucat să golească magazinele. Prieteni, colegi, vecini şi rude făceau ca totul să arate în urma lor ca după război, şi cred că, la urma-urmei, asta a şi fost – războiul nostru cu frica. S-a întâmplat pe la mijlocul lui martie, parcă. A fost momentul în care timpul a început să se târască, iar ora să nu mai aibă 60 de minute, ci mult mai multe şi mai greu de numărat.
Ca să scap de gura lumii, mi-am făcut şi eu provizii pentru apocalipsa pe care vecinii o şi auzeau bătând la uşa blocului, aşa că mi-am cumpărat şase conserve de carne, două kilograme de orez, trei kilograme de mere, patru pachete de biscuiţi, două sticle de apă minerală, două pungi de cafea, două pâini, un borcan de castraveţi muraţi şi cinci suluri de hârtie igienică. Şi, ca să fiu cinstit, şi un cartuş de ţigări. Şi imediat am fost privit cu alţi ochi în bloc. Eram de-al lor.
Abia pe urmă am început să-mi fac calculele pentru ziarul pe care îl conduceam. Oricum o dădeam, tot prost îmi ieşea, tot cu minus în faţă. Firmele cu care colaboram şi-mi plăteau publicitate se închideau una după alta, ca nişte ferestre înaintea furtunii. Aveam nevoie de banii lor ca să-mi plătesc tipografia şi salariile reporterilor, dar refuzurile administratorilor nu m-au supărat, mai ales că erau îmbrăcate în promisiunea că, după ce vom învinge, vom merge mai departe exact ca înainte.
Şi banii n-au fost singura problemă. Oraşul încremenise, nu se mai întâmpla absolut nimic, iar eu n-aveam cu ce să umplu, în fiecare săptămână, 12 pagini de ziar. Atunci, mi-am adunat redacţia, am scris un fel de articol de la revedere şi sperăm să ne întâlnim cât mai curând, şi am plecat fiecare la casele noastre.
În singurătatea camerei, aş fi vrut să scriu măcar un capitol la cartea la care lucrez, până se va termina toată nebunia, dar n-a fost să fie. Un coleg cu care am lucrat la primul ziar, în urmă cu 30 de ani, m-a rugat să-l ajut la publicaţia online, fiindcă numai ce-i plecase un redactor. Aşa a început aventura mea ziaristică pe internet. Lucram de acasă, dădeam telefoane, primeam comunicate de presă, era uşor. Într-o zi, de plictiseală, ţin minte că mi-am pus masca pe ochi, în loc să-mi acopăr cu ea gura şi nasul, mi-am făcut un selfie şi am pus fotografia pe Facebook, dar n-am primit decât 15 aprecieri. Era în vremea când lumea uitase să şi zâmbească.
Recunosc, am acceptat să lucrez la publicaţia online a colegului meu în ideea că, dacă lucrurile nu reintră în normal şi ziarul meu n-o să mai apară, să am totuşi un loc de muncă. Era plasa mea de siguranţă.
După vreo două luni au început telefoanele: când scot ziarul? Au început să fie tot mai multe, de la o zi la alta. Am început să-mi fac din nou calcule şi mi-a ieşit cu plus.
Miercuri, 17 iunie, numărul 571 al ziarului a plecat spre tipografie, iar joi dimineaţa am simţit în nări mirosul de tuş proaspăt. Acum, ziarul se simte bine şi mă gândesc că telefoanele de la cititori au fost vaccinul care l-au vindecat de COVID-19. Şi pe mine la fel
